Am primit o invitaţie. Mai bine spus: o adevărată provocare! Care seamănă cu cea primită în '68 la faza locală a Olimpiadei de română. În timp ce toţi, cu febrilitate, reciteau fiţuicile pregătite de-acasă (nici pe-atunci „nu se ştiau subiectele secrete”!), eu mă uitam de la fereastra de la etajul doi al şcolii mele (astăzi, se numeşte „Andrei Şaguna, dar, pe-atunci era botezată mult mai prozaic: „nr. 4”), la panorama centrului vechi al oraşului, în care casele nu aveau decât un singur etaj. S-a anunţat tema compunerii: Cum va arăta oraşul meu în anul 2000. Am scris, pornind de la momentul de reverie de dinaintea începerii concursului, un vis despre cum va arăta oraşul meu peste vreo trei decenii. Compunerea a fost evidenţiată pe judeţ. Şi-atât. Nu se dădeau diplome, premii, nici măcar un 10 la română. Chiar şi informaţia despre aprecierea lucrării mele a aflat-o, neoficial, mama, fiind profesoară.
Chiar aşa: ce-mi place? Sunt dator oraşului meu cu această nouă compunere, la peste patru decenii de la precedenta, mai ales că, în anii în care am activat ca jurnalist, în presa scrisă, mai întâi, şi ca blogger, în ultimii ani, am fost nevoit să arăt puzderie de aspecte urâte. Nu din vina oraşului, ci, a oamenilor neoameni dintre locuitori sau, mai rău, dintre „demnitarii” fără demnitate. Dar, să lăsăm urâtul sau trecutul (deşi, pe acesta nu am cum să-l las de-o parte!), oamenii (deşi, Turda are mulţi oameni, de altă-dată ori de-acum, dar, şi printre cei care acum se formează, multe valori) ori pecetea pe care o pun pe oraş democraţia prost înţeleasă ori intenţionat aiurea aplicată, … şi „să revenim la cestiune”. Nu sunt turdean, get-beget, prin origine, chiar dacă am avut bunici aici. Am sânge amestecat, venind, prin strămoşi, de prin Lancăm, Tăşnad, Gorj, m-am născut pe alte meleaguri, la Satu Mare, mi-am făcut studiile preşcolare la Baia Mare, şi sunt turdean abia din '60. De la vârsta abecedarului. Cele peste cinci decenii care s-au scurs de la acel moment, pot fi considerate a fi „o viaţă de om” şi îmi dau dreptul să mă consider turdean!
În primul rând, aşezarea geografică. La ieşirea din Apuseni, Arieşul şi-a construit o luncă largă, pe două nivele, unde şi-a dat întâlnire cu Valea Racilor. Şi cu alte pâraie mai mici. Cel mai important, din punct de vedere istoric, este pârâul Pordei. Pentru că, se spune că aici ar fi fost sătucul dacilor, Patavisa, cel care a devenit municipiul romanilor, Potaissa. Întins de partea cealaltă a dealului pe care s-a construit Castrul Legiunii a V-a Macedonica, oraşul medieval a beneficiat de aurul alb din celălalt deal: sarea. Tot geografic vorbind, nu pot să nu aminteasc bijuteria cu care vine la întâlnirea cu străvechiul Aureus, Hăşdatele: Cheile Turzii. Valea Racilor a încercat şi ea, dar, nu i-a reuşit decât mai mica perlă a Cheilor Turului.
Ce-mi place, în mod poetic, romantic, la oraşul meu, sunt cele două dealuri între care s-a revărsat, pe Arieş în jos. De pe oricare dintre ele, ai şansa panoramei. Ai şansa de-al vedea în căuşul văii, ca într-un căuş de palmă de uriaş.
În al doilea rând, istoria, mai mult decât bimilenară a locurilor. Patavisa, Potaissa, Turda. Dacă-ţi roteşti privirea, auzi legionarii romani, găzduiţi în Castrul de pe Cetate, auzi icnetele tăietorilor de sare, din dealul ăstalalt, auzi durerea ostaşilor cărora le-a fost ucis căpitanul, Viteazul Mihai, pe câmpia Turdei, auzi gemetele Hărcanei lui '44, auzi clopotele bisericii care de cinci secole bate în Turda Nouă, auzi parlamentările Dietei de la Turda, ...
În al treilea rând, mediul natural. Atât cât a rămas el, natural. La doi paşi de casa mea, peste deal, am Durgăul. Ceva mai încolo, Băile Sărate. Dincoace am Arieşul, cu lunca de dinainte de Turda şi cu cea de mai la vale. Dacă urc pe dealul Dăbăgăului, îmi pot arunca privirea peste alte dealuri, ca să mă conving de văluritele dealuri şi văi succesive, pe care consăteanul tatălui meu, Lucian Blaga, le-a remarcat şi le-a inclus în filosofia sa, comparându-le cu sufletul zbuciumat al ardeleanului. Încolo, am coama în care e fierăstruită Cheile Turzii, de la care defileul duce apa spre saltul peste piatra de la Ciucaş. Lunca superioară, cu Moldoveneştiul cepei roşii, Bădeniul şi Bogata, înspre Luna, tăiată acum de panglica autostrăzii.
În al patrulea rând, aşezarea geografică, istoria şi mediul natural, care, împletite, ar permite unui turist să o ia, timp de o săptămână, în fiecare zi în altă direcţie şi cu proiecte pe alt plan, şi tot nu ar termina de văzut şi de aflat … tot Ce-mi place la oraşul meu?
- * -
Fiecare
dintre aspectele enumerate mai sus, ar merita tratarea exhaustivă.
Blogurile mele încearcă acest lucru.
Dacă întrebarea ar fi fost "Ce nu-mi place la oraşul meu?", răspunsul ar fi fost mult mai scurt: faptul că turdenii, locuitorii şi "demnitarii", nu-l iubesc.
Nu mă refer la aspectul declarativ, ci, la faptele cotidiene!
- / -
Notă: Concurez în compania unor bloggeri de seamă, oameni care îşi iubesc, fiecare, propriul oraş: Dan Botoman, Cristina Dragomir, Cristina Costea, Maria Petrescu, Cezar Bianu, Ioana Bogorodea, Bogdan Tincu, Ioana Matfeev, Alexandra Ghita, Daniel Botea, Dragos Dan si Echipa Copilarim.
- / -
Update: Juriul a fost format din: Razvan Pascu, Alex Filip si Florin Arjocu, bloggeri recunoscuti pentru sustinerea turismului romanesc. Conform Castigatorii campaniei ‘Ce-mi place la orasul meu’ ei au hotărât că eu am câştigat, cu postarea de mai sus, premiul cel mare: o bicicletă! Le mulţumesc pentru aprecieri.
Daca bicicleta e chestia aceea cu doua roti, sunt dezolat de vestea pe care mi- o trimiti: eu imi doream o tricicleta, un triciclu, o chestie cu trei roti, pentru ca – in bena din spate –
sa-l pun pe Ulise, companionul meu de haladuiri!
Spiciul meu la decernarea premiului, va fi:
Multumesc Colegului Ulise, pentru ca datorita lui pot “umbla de nebun”, in jurul cozii lui si al Turzii mele!
